Pătrunderea materialismului în țesutul ortodox instituțional din România, o provocare a zilelor noastre

Infiltrarea este simțită, percepută de oameni, unii preoți înțeleg, știu că educația spirituală presupune mimetism, că trebuie însoțită de educația civică, fie și în sensul minimalist al cuvântului. Probabil că interesul bisericii instituționale nu este civic. Exercițiu prea mărunt, prea... popular? Sărind în altă perspectivă, îmi aduc aminte de interviul organizat de Sorin Dumitrescu în care părintele Iustin Pârvu se arăta perplex observând sociologia oamenilor care formau cozile din fața mănăstirii, explicând că sunt lipsiți de civism, de dragoste, de curtoazie, etc. Sorin Dumitrescu înțelegea falimentul pentru că era foarte vizibil, însă conformismul vârstei l-a împiedicat să dezvolte această polemică. Păcat! Însă dacă dorim să ne referim la cele bisericești, astăzi, astfel încât să nu ocolim șantierul restructurării unor posibile conștiințe colective, fie și minoritare, trebuie să observăm trăirea întreagă, sociologia celor care frecventează instituțiile bisericești, iar mai apoi să încercăm definirea unui sens, unor coerențe care să cuprindă spațiul comun integral, atât din interiorul, cât și din exteriorul bisericii.

Generațiile care au pășit în republica post-revoluționată de FMI și-au trăit viața activă în ecosistemul productivist și esențial materialist al regimului socialist multilateral dezvoltat, unde expresia tradiției creștine a fost menținută în adâncul intimității, când nu era lăsată în zona supra-formalului unde iconițele erau puse în concurență directă cu pechinezi din faianță. Generațiile socialisto-productiviste au pășit în "democrația neo-socialistă" cu frustrările și vidul evident, fără să mai vorbim de complexele de clasă pe care le-au sifonat prin facultăți, cabinete, spitale, tribunale și alte administrații, până la contaminarea ultimei casierițe care trata cu dispreț femeia de serviciu...

Sărind câteva etape, din motive sintetice, nu putem spune că materialismul regimului socialist a dispărut în '89. Neo-socialismul românesc din '80, întreținut prin finanțarea și mijlocirea rețelelor capitaliste a pașit natural în faza neo-capitalistă de după '89, iar războiul permanent împotriva poporului și-a adaptat și diversificat metodele la economia de piață și, mai târziu, la statul de drept (curmeziș!). Productivismul socialist a susținut cauza capitalistă, chiar dacă formalismul intelectual și mirajul materialist n-au permis conștientizarea acestui fenomen la scară largă. De fapt, sub autoritatea actualului regim mediocritatea spirituală a egalat-o pe cea materialistă, administrată de fostul regim. Joncțiune! Singura constantă care a rămas, precum o fatalitate, este mediocritatea și inconsecvența socio-politică. Lipsa viziunii de ansamblu și incapacitatea depășirii unor modele predefinite de ordine socială au pășit "natural" în etapa neo-socialistă. Productivismul a dispărut lăsând loc unui materialism fără producție, aerian, lipsit de baza economică reală: sofism colonial liberal. Împrumutul bancar s-a strecurat între productivism și complexul materialist, mijlocind etapa consumerismului destructurant. Michel Clouscard ne-a învățat că economia seducției nu trebuie să se înscrie în timpul lung, ci în actul imediat, și iată că, anune acest tip de economie ne introduce paranteza instituției bisericești.

Atitudinea materialistă din jurul Bisericii Ortodoxe Române te lasă perplex. Toate elementele care definesc expresia materialismului, lipsa exemplului, formalismul, consumerismul și chiar productivismul s-au introdus în economia și funcționarea instituției bisericești. Păcatul a devenit un comerț ca oricare altul, este capitalizat, iar banii, indiferent de culoare sau mirosul lor, sunt luați cu două mâini și creditorul primește promisiunea absolvirii. Banul predat, care capătă dimensiunea ofrandei, se ridică între păcat și Dumnezeu formând obstacolul fără comună măsură în fața Adevărului.

Și totuși, deși ierarhiile bisericești au capitulat lamentabil în fața "prințului acestei lumi", mlădița vie, sănătoasă neamului românesc, cea izvorâtă din tradiția milenară și mai ales din jertfa noilor sfinți și martiri ai regimului comunist, ține sus steagul lui Hristos. Anume această minoritate este cea care urmează linia neamului, așa cum bine ziceau marii noștri interbelici. Această "turmă mică", atunci când a venit năpasta genocidului prin injectare și a terorismului de stat nu s-a înfricoșat nici de represaliile statului, nici de prigoana din partea nomenclaturii bisericești. Puținii ierarhi și preoți care și-au ridicat vocea împotriva religiei satanice a covidismului, împreună cu mirenii vrednici care nu L-au trădat pe Hristos prin tăcere, sunt adevărata Biserică Luptătoare. Restul sunt "căldiceii" nesuferiți pentru Hristos, cei care pactizează cu viața fără griji, deci cu diavolul.

Dacă preoții își permit vizibilitatea deplasării în automobile de 50.000 sau 100.000 de euro, înseamnă că păcătoșii și-au greșit vocația! Politicienii de casă au ucis credibilitatea actului politic prin politicianism, care este economia cuvintelor fără fapte. Dacă rămâne pe același șablon, instituția bisericii riscă să-și omoare credibilitatea prin bisericism, care este economia promisiunilor fără vocație. Unde este diseminarea civismului, moralei și educației, legitimitatea bisericii instituționale, care ar trebui să tragă o linie radicală în fața lui Mamona, să împiedice infiltrarea iudaismului în Biserica lui Iisus? Materialismul nu este doar fructul stricat al moștenirii socialiste, ci expresia unui paradox al Bisericii Ortodoxe care cochetează cu viziunea iudaică.

Mihai Șerban, Stratinfo